Mănăstirea Hagigadar este un lăcaş de cult armenesc construit în anul 1512 în satul Bulai, com. Moara (judeţul Suceava). Mănăstirea se află situată în apropierea drumului naţional E 85, Fălticeni-Suceava, pe partea stângă, în vale, înainte de intrarea in municipiul Suceava, la 3 km de oraş.

Această mănăstire poartă un nume armenesc: Hagigadar însemnând în limba armeană "împlinătoare de dorinţe" şi este închinată Maicii Domnului.

A fost zidita in anul 1522 de Dragan Donvakian. Pentru a permite amplasarea a trei altare, cerute de

oficierea cultului armean, naosul a fost largit. Boltirile naosului si pronaosului sunt realizate in stil moldovenesc.

Mănăstirea Hagigadar a fost construită în secolul al XVI-lea de către doi fraţi, negustori armeni. După o inscripţie încastrată într-unul din ziduri, ctitorul ar fi fost Asdvadzadur (Bogdan) Donavachian, un bogat negustor armean, între anii 1512-1513 în vremea domniei lui Bogdan cel Orb (1504-1517).

"Dealul lui Bulai", adică locul unde e aşezată mănăstirea, pare a fi pe de-a-întregul chibzuit de Dumnezeu.

Legenda mănăstirii Hagogadar spune că un renumit negustor de vite armean, pe numele său Asdvadzadur (Bogdan) Donavachian, pe când conducea o caravană de vite în drumul său spre Budapesta, şi-a oprit turmele pe culmea dealului Bulai, hotărând să înnopteze lângă bisericuţa de pe culme. Negustorul a urcat la paraclis şi s-a rugat mult. În acea noapte, a auzit îngerii cântând şi i-a apărut în vis Maica Domnului, care i-a spus: “Vă binecuvântez să vă izbutească negoţul, şi familiile voastre să trăiască în bunăstare. Dar dacă va fi aşa, vă cer ca atunci când vă veţi întoarce pe locul acesta să ridicaţi o mănăstire cu hramul Adormirea Maicii Domnului”.

Şi afacerile au mers mai bine decât oricând. Întorcându-se de la Beci (Buda), fraţii Donavakian au îngenuncheat iarăşi pe colina binecuvântată, construind aici, cu post şi rugăciune, o mănăstire din piatră, fortificată, pe care au numit-o Hagioiagadar sau Hagigadar care înseamnă în limba armeană "Îndeplinitoare de dorinţe" (în limba armeană: “hagiu” - dorinţă, “gadarel” - a împlini).

În vremurile stăpânirii austriece, Mănăstirea Hagigadar a fost cunoscută sub numele de "Metocul armenesc" de maici, cu toate că aici nu au fost niciodată călugăriţe în sensul propriu al cuvântului, ci numai nişte femei retrase din lume, care duceau o viaţă austeră.

Biserica mănăstirii a fost reparată în mai multe rânduri, cea mai importantă făcându-se în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când la 4 august 1863 s-a sărbătorit jubileul de 350 de ani de la întemeierea acestui aşezământ.

Din punct de vedere arhitectonic, biserica are o formă dreptunghiulară cu altar spre răsărit aşa cumn este la toate bisericile armeneşti. Turla este octogonală şi zveltă. Pridvorul bisericii are o cornişă triunghiulară cu câte două ferestre de fiecare parte a uşii.

Pentru a permite amplasarea a trei altare, cerute de oficierea cultului armean, naosul a fost lărgit. Boltirile naosului şi pronaosului sunt realizate în stil moldovenesc. Fostă mănăstire de maici, Mănăstirea Hagigadar a fost şi locul de reşedinţă al episcopilor armeni.

După un vechi obicei, credincioşii care se roagă pentru împlinirea dorinţelor urcă în genunchi dealul pe care este amplasată biserica. Panta este înclinatã şi accesul este posibil numai pe jos, însã acest lucru nu îi împiedică pe oameni sã urce drumul în genunchi, pânã la poartã. Din când în când se opresc şi se roagă, aprind o lumânare, se odihnesc şi apoi pornesc mai departe. Tot în genunchi, intră pe poartă şi continuă să meargă în acest fel în jurul bisericii. Ca să li se împlinească dorinţele, oamenii înconjoară biserica de 3 ori, rugându-se la fiecare 4 colţuri. După ce acest ritual s-a încheiat, dorinţele lor sunt în mâna Domnului şi numai de El depinde dacă se vor îndeplini sau nu.

Drumul către acest vechi lăcaş de cult trebuie parcurs în tăcere. Obiceiul este că, de oriunde ai pleca, până acolo sus, la zidurile bisericii, e bine să nu rosteşti nici un cuvânt, dacă vrei ca dorinţa să-ţi fie ascultată. Aici vin şi se roagă oameni din toată ţara. Pentru unii a devenit chiar o tradiţie urcatul la mănăstire, iar alţii vin pentru prima oară. Nu se ştie de unde provine mersul în genunchi cert este că dealul trebuie urcat numai în genunchi şi că biserica trebuie să fie înconjurată, tot în genunchi, de trei ori.